Varf

Hello:) Long time, no write…

Scriu dupa mult timp. Si tot despre mine. Ca doar e al meu. E blogul ce ma reprezinta pe mine .

Si am sa pornesc prin a spune ca in ultimele 2-3 saptamani am tot fost la munte, ca imi era tare dor si drag de munte si de tot ce inseamna muntele: de la aer curat, la liniste, la natura, la urcat pe poteci inguste, la foc de tabara si uneori si vin fiert. Am inceput cu o urcare pe Jepii Mici, din Busteni pana sus la Cabana Caraiman, pe un traseu periculos, unde ursii sunt frecventi si e interzis iarna sa urci, toate astea conform savalmontistilor. Dar ne-am aventurat pana sus. Traseul cu poteca ingusta, cu peste 50% portiuni unde te tii de lanturi si in jos e prapastie, cu cascade impresionante de apa. Dupa aproape 4 ore de urcat, eram sus, sus, acolo in varf.  Asa e si in viata…. incepi sa urci si uneori poate vrei sa mergi pe un drum care ti se pare neincercat de multi. Si la plecare multi iti zic: e greu, nu o lua pe acolo. Mai bine ramai jos. Sau mergi pana la Urlatoarea, ca e mai usor (traseul pana la Urlatoarea poate fi facut oricand si dureaza f putin), multumeste te cu putin, dar sigur.  Si vine clipa sa alegi. Ce faci? Eu am ales drumul mai greu. Intotdeauna. E mai provocator, mai incitant, mai surprinzator, mai rewarding, mai satisfacator. Si cand ajungi sus si te uiti in urma, vezi o priveliste incantatoare. Valea Prahovei, Muntii Bucegi in toata splendoarea lor, chei, vai, caderi de apa. Savurezi fiecare clipa cand esti in varf. Si cel mai dragut a fost ca atunci cand am ajuns sus, la Cabana Caraiman, vlaguita de puteri, am primit in schimb, pe langa acea priveliste si  o imbratisare stransa si sincera. Cred ca asta isi doreste oricine….sa fie sus, acolo, in varf si cu cineva drag…Este in firea omului…