You are now connected to….(part one)

Zilele trecute le povesteam parintilor mei despre importanta vizibilitatii in mediul online.

Intrebarea de care m-am lovit a fost “De ce?”

Ei bine, raspunsul meu nu i-a satisfacut atat de tare incat sa ii conving sa isi faca un cont de Facebook, de exemplu (i’m still working on it). Povestindu-le si despre riscurile unei prezente online prea revelatoare de elemente extrem de personale (locatie, scoala, etc) reticenta lor a crescut. Exista acele informatii total adevarate (sau cel putin eu cred in ele) precum carora tot ceea ce spunem noi in online despre noi (preferinte despre filme/carti/locatii de vizitat/lucruri de facut samd) sunt contorizate undeva si folosite ca instrumente demografice pentru diverse scopuri. Si aceasta tendinta inca este la inceput, cel putin in Ro…. Si eu m-am intrebat cat si cum spun despre mine pe net. Mai ales ca orice scrii, chiar si ceea ce scriu acum va ramane undeva pentru totdeauna aici, oricat de mult m-as chinui eu ca si user si autor de drept- sa le sterg- posturi pe blog, poze pe Facebook samd.

Si atunci…de ce?

Pana la urma, la inceput, internetul era despre crearea unui nick-name si sa intrii pe un chat (eu intram pe chat TVR -nu stiu daca mai exista:) ) apoi pe mIRC, unde fiecare voia sa aiba + (adica voice) si @ (adica op). Aici te protejai, puteai sa fii un_blond_inalt sau o_fata_cool si de fapt sa n-ai nicio legatura cu aceste trasaturi, chiar sa fii opusul. Habar n-avea nimeni ce mananci, unde te duci in vacanta, cu cine dormi si ce carti iti place sa citesti sau la ce film ai fost aseara.

Totul a fost dus mai sus de Yahoo Messenger unde tu aveai puterea de a da accept sau deny, unde iti pui poza ta reala, unde de obicei nu mai esti un_blond_inalt sau o_fata_cool, ci nume.prenume. Aici deja deveneai “tu” -ul cel real si nu alter ego-ul tau. Si de aici, o intreaga poveste…. (soon to come, part 2)

Umpic e un pic mai prost decat un pic

Cei ce ma cunosc in viata de zi cu zi, in offline, stiu ca am o “deformatie” mentala in ceea ce priveste greselile gramaticale.

Stiu de unde vine povestea, de unde a inceput totul. Rigurozitatea cu care taxez fiecare greseala importanta de tipul “creaza” (la persoana a III-a singular in loc de corectul “creeaza”), “nu fii nu-stiu-cum” (in loc de corectul “nu fi nu-stiu-cum”) si nou-venitul si arhi-folositul “umpic”, care saracul nu are nicio vina, ca prin uzul gresit al limbii romane a devenit un singur cuvant. Umpic de fapt (si nu defapt!) reprezinta sinonimul pentru “putin” si corect scris este “un pic”.  Poate ca vi se pare absurd si ca nimeni nu ar face o astfel de greseala, dar am vazut-o la persoane pe care le creditam si inca le creditez cu mai mult de atat.

Sunt de acord ca toata lumea greseste. Inclusiv eu. Inclusiv la capitolul acesta.

Ce mi se pare cu adevarat hilar este ca unii dintre noi ne dam inteligenti si experti, adica “proficient” la limbi (straine), cu atestate peste atestate pe care le fluturam peste tot pe unde apucam, insa amaratii, limba romana am uitat s-o intrebuintam corect. Sau macar sa dam un search pe Google si sa intrebam dexul ala de acolo. Cand am un dubiu, repede search, intreb dictionarul si ma lamuresc. Nu e o rusine sa intrebi, e o rusine sa folosesti limba prost.

Pana si azi la un eveniment la care am fost (nu ca la cele anterioare nu mi s-ar fi intamplat) am intalnit multe greseli de tipul celor de mai sus in niste slide-show-uri ale unor oameni carora nu ma gandeam ca le pot atribui astfel de greseli.

Cand ai pretentia de a fi specialist in domeniul x, uiti limba romana?

De ce e asa de grea?

(L.E.: n-am niciun studiu aprofundat de limba romana, ci doar atentie la cuvinte)

(L.E. 2: Nici “calumea” nu exista. Ci doar “ca lumea”.

Cred ca e un lucru ce tine de brandul personal si de pozitionarea in raport cu ceilalti sa stii sa scrii si sa vorbesti corect limba materna. De aceea pentru mine cel putin, dupa cum se poate observa, acest lucru e important.)

Intre …timpi

Azi dimineata eram la Power Camp cu o comunitate de oameni interesanti, care ma intrebau care sunt planurile mele pentru urmatorii 5 ani, cum ma vad eu in randul celorlati, ce vreau sa devin, cine vreau sa devin… Evident, raspunsul meu pueril si neasteptat ca nu am un plan cincinal bine stabilit, sau macar vag stabilit, ar mira pe multi si ar fi ridicat multe sprancene in acest context. Oamenii au acum planuri de cariera, nu se mai merge pe principiul “go with the flow”….iar eu habar n-am ce voi face poimaine. E de bine? Cred ca e de rau, la cat de

Astazi dupa PowerCamp am fost, pentru prima data, la o sedinta cu parintii, in calitate de sora:)

M-am intors in timp cu 4 ani de zile si am reintrat in liceul meu, atat de drag odinioara, unde jucam baschet la 0 grade Celsius, unde mi-am cunoscut 2 dintre cele mai bune prietene de acum, unde totul era simplu si in acelasi timp complicat, unde visele zburau mai departe decat poate un avion s-o faca acum in vazduh, unde emotiile faceau ca inima sa iti tresara din piept mai rau ca unui atlet.

Cand am intrat pe poarta, multi copii paraseau liceul, orele se terminasera. Ma uitam la ei. Si la expresia fetei lor. Recunosteam pe fiecare dintre noi in ei, aceleasi comentarii, aceleasi glume, aceleasi vise, aceleasi emotii.
Apoi, de sus, am privit curtea. Era la fel de magica precum acum 4 ani. Nu stiu ce are curtea aia, insa are ceva ce te atrage sa fii acolo, sa te bucuri cu ceilalti de clipe de libertate, cu aroma de adolescenta tarzie, imbinata, desigur cu mirosul eternelor frunze pe care femeile de serviciu de ard toamna de toamna.

M-am asezat in banca in care am stat si in ultimul an de scoala.
Diriga m-a recunoscut (sor-mea a avut ghinionul sa aiba aceeasi invatatoare si aceeasi diriginta ca si mine).

Acum stateam si ma gandeam…ca sunt undeva intre lumi. Nu mai apartin decat emotional lumii liceului, cu toate amintirile si intamplarile de acolo. Dar nici lumii de dimineata de la conferinta nu ii apartin inca, desi rational incerc sa rezonez cu ea.

E greu sa fii intre lumi?

Nu se poate cu amandoua?

Eu cred ca da. Dar aceasta este o idée ce va fi dezvoltata mai tarziu. Intr-o alta fila de blog prafuita, pe un alt wordpress.

I am back.